🧠 A țipa nu înseamnă doar a țipa. Pentru creierul unui copil, e o amenințare. Neuroștiința arată că creierul nu separă clar pericolul fizic de cel emoțional. Scanările RMN arată că copiii crescuți în familii cu conflicte intense dezvoltă răspunsuri hiper-reactive la amenințare care seamănă foarte mult cu cele observate la soldații cu PTSD. Creierul reacționează nu la intenție, ci la intensitate. În centrul acestui răspuns se află amigdala, sistemul de alarmă al creierului. La copiii expuși la țipete frecvente, ostilitate sau imprevizibilitate, amigdala rămâne blocată într-o stare de vigilență constantă. Scanează neîncetat pericolul, chiar și atunci când nu este prezent. Ceea ce ar trebui să fie un loc sigur devine neurologic codificat ca un câmp de luptă. Acest stres cronic nu rămâne limitat la emoții. Aceasta remodelează modul în care creierul se dezvoltă, afectând atenția, reglarea emoțională, memoria și controlul impulsurilor. În timp, sistemul nervos se adaptează pentru a supraviețui mediului în care se află, pregătind copilul nu pentru învățare sau conexiune, ci pentru apărare. Tragedia este că această reconfigurare are loc în tăcere. Nu sunt necesare vânătăi. Niciun eveniment traumatic singular nu este necesar. Expunerea repetată la ostilitate este suficientă. Creierul învață că calmul nu este sigur și că pericolul poate izbucni în orice moment. O casă ostilă nu rănește doar sentimentele. Antrenează sistemul nervos al copilului pentru război, cu mult înainte ca acesta să înțeleagă ce înseamnă războiul.