Încep să cred că mulți antreprenori de performanță sunt conduși de aceeași rană: un copil în interior care nu a fost niciodată suficient, care a învățat să urmărească dragostea prin realizări. Versiunea mea mai tânără, mai ales versiunea mea care a dat-o în bară în anii 20, îl pedepsesc de ani de zile. Îl împinge, îl freacă, îi spune că trebuie să-și câștige valoarea. Recent am început să vindec acea parte. I-am spus că în sfârșit se poate relaxa. Dar acum rămân blocat cu o întrebare ciudată: dacă nu mai presez copilul ăla... atunci cum lucrez? Cum pot crea fără să transform presiunea de sine în combustibil? Încerc să învăț cum să construiesc din libertate și spațiu, nu din auto-pedeapsă. Este incredibil de dificil, dar am senzația că acolo se află cea mai bună muncă a mea.