Când soțul meu a murit, pentru că era atât de faimos și cunoscut că nu era credincios, mulți oameni veneau la mine – încă se întâmplă uneori – și mă întrebau dacă Carl s-a schimbat la final și s-a convertit la credința într-o viață de apoi. De asemenea, mă întreabă frecvent dacă cred că îl voi mai vedea. Carl și-a înfruntat moartea cu un curaj neclintit și nu a căutat niciodată refugiu în iluzii. Tragedia a fost că știam că nu ne vom mai vedea niciodată. Nu mă aștept niciodată să mă reunesc cu Carl. Dar, partea grozavă este că, atunci când am fost împreună, aproape douăzeci de ani, am trăit cu o apreciere vie a cât de scurtă și prețioasă este viața. Nu am trivializat niciodată sensul morții prefăcându-ne că a fost altceva decât o despărțire finală. Fiecare moment în care am fost în viață și am fost împreună a fost miraculos – nu miraculos în sensul inexplicabil sau supranatural. Știam că suntem beneficiarii norocului... Că o întâmplare pură putea fi atât de generoasă și atât de bună... Că ne-am putea găsi, așa cum Carl a scris atât de frumos în Cosmos, știi, în vastitatea spațiului și imensitatea timpului... Că am putea fi împreună douăzeci de ani. Asta mă susține și are mult mai multă semnificație... Felul în care m-a tratat și cum l-am tratat eu pe el, felul în care ne-am îngrijit unii de alții și de familia noastră, cât timp a trăit. Asta e mult mai important decât ideea că îl voi vedea într-o zi. Nu cred că îl voi mai vedea vreodată pe Carl. Dar l-am văzut. Ne-am văzut. Ne-am găsit în cosmos, și a fost minunat. - Ann Druyan