Aceasta este vanitatea care aprinde focul de tabără al auto-sabotajului, unde privilegiul se deghizează în sfidare și oglinda eclipsează harta. Coada de cal se trăgea sus, ca un steag de cucerire întâmplătoare. Căștile atârna, o șoaptă de distragere a atenției într-o minte deja cu cameră de ecou. Zâmbetul care este doar dinți și fără dinți. Totul este strălucitor, performativ, genul care spune "Am câștigat argumentul neangajându-l". Cuvintele ei? O ridicare din umeri sub formă de text: "păcat că am făcut-o astăzi". Nu o explicație, nu o justificare. Doar o batjocură învăluită într-un regret fals, un deget mijlociu răsturnat cu un ochi. Ea nu dezbate politica. Ea își declară independența față de sfaturi, față de consecințe, chiar față de mizele care îi afectează pe toți cei din jurul ei. "Ai spus să nu", sugerează ea, "așa că am făcut-o, și iată-mi fața pentru a dovedi asta." Ea nu înțelege ironia: că, contrazicând avertismentul, curtează însăși erodarea garanțiilor pe care le consideră de la sine înțelese. Acele drepturi pe care le are? Sunt privilegii. Le va pierde și când o va face, te va învinovăți pentru că i-ai dat bricheta pe care a folosit-o pentru a-i da foc casei. Ea contribuie cu un pixel la haos, dar revendică întregul ecran. Îndreptățit la ecou, uitând la vid. Ea este camera de ecou în sine – rezonantă, reflexivă și complet goală.