A fost o vreme când iarna nu însemna colanți termici sau încălzire centrală — însemna zăpadă până la tibii și genunchi goi care înfruntau frigul. Fără pantaloni, doar pantaloni scurți de lână și șosete groase trase sus, pentru că așa era. Fără probleme, fără tratament special. Doar duritatea cotidiană a copilăriei din Marea Britanie, când înfruntai elementele cu ceea ce aveai. În paltoane vechi și pantofi zgâriați, patru băieți tineri puteau fi văzuți aliniați în fața unei case înșiruite, respirația lor fiind încețoșată în aerul dimineții. Frigul le mușca picioarele, dar stăteau mândri — fără plângeri, fără dramă, doar râsete, degete zgâriate și promisiunea unui meci în curte sau o plimbare spre școală cu un sandviș congelat în buzunar. Acesta era genul de reziliență pe care o câștigai trăind-o, nu învățând-o. Pentru oricine își amintește acele ierni—când purtai pantaloni scurți prin troiene de zăpadă și nu dădeai importanță—acesta este un omagiu pentru tine. Ai fost construit rezistent de vreme și de vremuri, modelat în străduțe din spate, curți de școală și dormitoare neîncălzite. Și cumva, te-a făcut mai puternic. © Reddit #archaeohistories