Există un moment în revoluții – un punct sensibil precis și istoric recunoscut – când un regim vechi, brutal și dur încă își desfășoară forțele, dar ceva se rupe în hotărârea sa. Poți simți asta, iar apoi publicul o simte: frica s-a schimbat de partea ei. Opresorii nu mai sunt la fel de siguri ca odinioară în folosirea forței. Nu pot concura cu numărul pur, cu mulțimi care umplu străzile. Crucial, propriii lor oameni încep să ezite. Forțele de securitate devin reticente să tragă asupra demonstranților; Mulți au membri ai familiei printre ei sau se îndoiesc că regimul pe care îl apără va supraviețui. Această dinamică este bine documentată în cazurile revoluționare. În Iran, în 1978–79, regimul șahului a păstrat o superioritate militară covârșitoare, însă paralizia sa a venit din loialitatea fracturată din cadrul forțelor armate și al poliției. În Europa de Est, în 1989, regimurile s-au prăbușit nu pentru că protestatarii au învins militar statul, ci pentru că elitele de securitate și-au pierdut încrederea că represiunea va restabili controlul – cel mai faimos fiind în căderea Zidului Berlinului, când au fost emise ordine, dar nimeni nu a fost dispus să le aplice. Modele similare au apărut în primele etape ale revoltelor arabe, în special în Tunisia și Egipt, unde refuzul armatei de a suprima complet protestele de masă s-a dovedit decisiv. Acel moment este și când regimurile încep să-și schimbe limba. Ei fac oferte. Ei emit declarații prin care recunosc "preocupările legitime" ale protestatarilor sau ale figurilor de opoziție. Ei propun pentru dialog sau negocieri. Departe de a semnala forță, aceste schimbări marchează în mod repetat punctul în care o situație revoluționară atinge apogeul. Astfel de gesturi confirmă adesea ceea ce protestatarii deja bănuiesc: că principalele instrumente ale regimului, frica și violența, nu mai funcționează. Că statul moare. Cercetările din științele politice privind destrămarea autoritară susțin acest tipar. Revoluțiile rareori reușesc doar datorită mobilizării populare; ele reușesc atunci când instituțiile coercitive se fragmentează. Odată ce incertitudinea se răspândește în aparatul de securitate, prăbușirea regimului devine o chestiune de moment. Republica Islamică posedă încă o capacitate represivă formidabilă. Totuși, semnalele – ezitare, mesaje amestecate, demonstrarea fricii prin tăierea internetului – sugerează o conducere conștientă că s-ar putea să nu mai poată conta pe ascultare. Din punct de vedere istoric, această conștientizare este unul dintre cei mai clari indicatori că un sistem autoritar intră în cea mai periculoasă și potențial decisivă fază a sa. Se simte foarte aproape.