Bucătăria chineză ridică textura (kougan) la o formă de artă înaltă care adesea îi derutează pe occidentali, celebrând senzațiile gelatinoase, alunecoase și cartilaginoase pe care palaturile occidentale tind să le respingă istoric. Această obsesie este codificată chiar în limbă, care conține zeci de termeni specifici de un singur caracter pentru senzații distincte în gură — cum ar fi Q-ul săltăreț sau huá alunecos — în timp ce limbile europene necesitau adesea o propoziție întreagă pentru a explica aceeași senzație fizică complexă.